marți, 9 iunie 2009

TRANDAFIRUL FĂRĂ SPINI

A fost odată un tânăr, pe nume Iacob. Încă din copilărie îşi dorise să vadă cândva un rege adevărat, împreună cu regina lui, cu prinţii şi prinţesele sale. Acum, că era mare, avuse în sfârşit voie să plece în lume. Călătorea prin munţi şi văi, prin multe sate şi orăşele.
De multă vreme era Iacob pe drumuri, până când, într-o zi văzu de departe strălucind turnuri aurii în Soare. Să aparţină oare unui palat împărătesc? Tânărul îşi iuţi paşii, până când ajunse la un zid înalt, care îi oprea privirile. Când reuşi să se caţere pe el, se bucură. Erau într-adevăr turnurile unui palat. Era situat într-un parc, în care, pe cât se putea vedea, creşteau cele mai frumoase şi mai rare flori. O asemenea măreţie şi frumuseţe nu mai văzuse Iacob niciodată. Se aşeză pe zid şi rămase acolo. Se auzi un sunet limpede. După cele 12 bătăi de amiază se deschise poarta aurită a palatului. Fiica împăratului, prinţesa Jolinde păşi afară. Pe cap avea o micuţă coroană de aur, şi era atât de frumoasă, încât Iacob nu-şi putea lua ochii de la ea. Ea păşi cu multă graţie prin grădina de flori. Când se auzi bătaia de clopot pentru ora următoare, se întoarse în palat.
Iacob dorea să o revadă pe prinţesă. O aşteptă plin de dor. Poarta aurită se deschise la aceeaşi oră înspre parc. În ziua a treia fu la fel.
- Cum să fac, să o văd pe prinţesă mai îndeaproape? se gândi el.
- I-aş sluji cu drag, dar cum să îndrăznească un simplu drumeţ ca mine, să păşească în faţa unei prinţese?
O voce îi întrerupse gândurile:
- De ce stai acolo sus şi te uiţi în aer? Nu ai nimic de făcut?
O bătrânică sta lângă zid şi se uita întrebătoare la el:
- Am o legătură cu vreascuri la marginea pădurii. Nu pot s-o duc mai departe, îmi vine prea greu.
Iacob coborî de pe zid. El ajută cu plăcere. Luă povara şi o duse până la căsuţa bătrânei.
- Mi-ar fi de folos un tânăr destoinic. Vrei să intri în slujba mea? întrebă ea.
Dar Iacob răspunse:
- Am văzut în parcul împărătesc cea mai frumoasă prinţesă din lume. Nu-mi doresc nimic mai mult, decât să-i slujesc ei, dar nu ştiu de unde să încep.
Bătrânica îşi clătină capul încolo şi încoace şi spuse:
- Eu pot să te sfătuiesc. În grădina palatului există tot soiul de flori, cu excepţia uneia ce nu creşte în ţara aceasta. Este vorba despre trandafirul fără spini. Prinţesa, care a crezut multă vreme că are cea mai frumoasă grădină din regat, nu-şi află pacea, de când a auzit de floarea aceasta. Ea ar vrea să o aibă.
- I-aş aduce-o eu, spuse Iacob, dar unde să o găsesc?
- Porumbelul cel alb, care locuieşte aici, cunoaşte locul. El zboară în fiecare dimineaţă până acolo şi se întoarce seara înapoi. Ca să mergi pe jos, este prea departe. Eu nu mai pot merge bine, dar tu mai eşti încă tânăr şi poţi să te încumeţi.
În zorii zilei următoare, Iacob aştepta afară. Când văzu porumbelul, încercă să-l prindă, dar el zbură imediat în înalturi şi-i spuse:
- Tu nu ai voie să mă prinzi, căci împărăţia mea este aerul şi vântul. trebuie să mă laşi liber, şi atunci îţi voi arăta drumul înspre trandafirul fără spini.
Şi porumbelul zbura înainte, iar tânărul drumeţ alerga după el. Când acesta obosea, porumbelul se aşeza lângă el; când se odihnea, zbura mai departe. În sfârşit ajunseră la un râu. pasărea zbură dincolo şi strigă:
- Vino şi tu, vino!
Dar băiatul nu ştia să înoate. Acest lucru îl observă mesteacănul cel mare, care creştea pe mal. El îşi lăsă crengile atât de mult în jos, ca băiatul să se poată prinde de ele şi să se poată avânta înspre celălalt mal.
Pe celălalt mal văzu flori pe care nu le mai văzuse niciodată. Porumbelul îşi scutură puternic aripile:
- Aici ai trandafirii fără spini.
Se avântă în înaltul cerului şi nu se mai văzu.
Iacob se aplecă înspre flori şi se bucură de frumuseţea lor. Arătau într-adevăr ca trandafirii, numai că florile lor erau cu mult mai mari, iar tulpinile nu aveau trandafiri. Rupse cu grijă una dintre ele. Vru să se întoarcă pe celălalt mal, dar de aici nu mai putea atinge ramurile mesteacănului. Trebuia să caute o altă cale, ca să treacă peste apă. Merse în susul râului. Abia după multă vreme găsi un loc unde râul era atât de îngust, încât putu să sară peste el.
Dincolo însă observă că trandafirul îşi pierduse prospeţimea. Se grăbi şi nu-şi îngădui nici o odihnă. Dar petalele se ofileau, şi cădeau una după alta.
În sfârşit ajunse la căsuţa bătrânei. Ea îl aştepta şi îl întrebă:
- Ei, ai găsit trandafirul fără spini?
- Da, dar s-a veştejit. Am făcut atâta drum în zadar, spuse Iacob trist.
- Nici un drum nu este în zadar, dacă mergi pe el până la capăt, spuse femeia. Iată, pe tulpină sunt trei pălăriuţe, înăuntru sunt seminţe. Poate reuşeşti să creşti flori noi din ele. dacă eşti pregătit să intri în serviciul meu, poţi să-ţi încerci norocul în grădina mea.
Tânărul rămase la bătrână. O ajuta la toate muncile grele şi îşi pregăti în grădină un strat cu pământ bun, puse seminţele înăuntru şi udă pământul de câte ori era nevoie. În primăvara următoare încolţiră primele frunze delicate, în anul următor planta crescu cu mai multă vigoare, dar abia în cel de-al treilea an se arătă un mugur. Iacob jubila. Osteneala sa fusese împlinită. Când, de Rusalii, floarea înflorise în toată splendoarea ei, o dezgropară cu grijă. Îşi luă rămas bun de la bătrână şi o luă pe drumul spre palat.
- Vreau să merg la Împărat! Spuse el.
Slujitorul care păzea poarta începu să râdă:
- Mulţi ar voi să meargă.
Dar când Iacob stărui şi spuse că are în coşul său o floare, ce nu se află în tot regatul, fu lăsat să intre şi condus în sala tronului. Împăratul privi cu uimire floarea pe care I-o arătă Iacob şi porunci să fie chemată prinţesa. Iacob se înclină adânc în faţa prinţesei şi spuse:
- V-am adus o floare pe care nu aţi mai văzut-o niciodată. Este un trandafir fără spini. Jolinde nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.
- Ce frumoasă este, ce parfum deosebit are, strigă ea.
Luă mâinile lui Iacob într-ale sale şi îi mulţumi din inimă.
- Această floare, pe care mi-am dorit-o atât de mult, va primi cel mai de onoare loc din grădina împărătească. Eu însumi o voi îngriji. Vrei să mă ajuţi?
Cea mai mare dorinţă a lui Iacob se împlini. El avu voie să slujească prinţesei. Trandafirul fără spini fu plantat în parcul palatului. datorită bunei îngrijiri crescu şi se înmulţi. Şi deoarece înflorea în fiecare an de Rusalii, fu numit “Trandafir de Rusalii” ( bujor ).
Trandafirul de Rusalii fu bine păzit. Vreme îndelungată nu fu voie să fie plantat decât în grădina împărătească. Astăzi îl aflăm în multe grădini şi întotdeauna înfloreşte de Rusalii.
Christiane Kutik
sursa: cartea anotimpurilor

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu